Căutarea (1 - Girco)

   Sătucul ardelenesc se ȋnşira, timid, de-o parte şi de alta a căii ferate. Cel mai important punct al localităţii era gara, mică, austeră şi destul de tăcută la acea vreme. Era ȋnceputul anilor ’70. Cu toate acestea, neȋnsemnata localitate, avea pentru mine un farmec bucolic. Acolo era ca ȋn copilaria lui Creangă, acolo găseam şi pupăza şi cireşele. Acolo, unde pădurile ma inveleau cu frunzele lor de un verde intens si se pravaleau peste sat cu cȃntece cu tot, unde rȃuleţul se furişa neȋnsemnat pe sub răchiți pȃnă la ieşirea din sat, locuiau bunicii mei. Lucru care cȃntărea mai mult decȃt orice ȋn lume, la acea vreme. Nu aveam mai mult de 7-8 ani. Eram ca o mică sălbăticiune, care nu ştia să-şi plȃngă de milă. Şi cu cȃt bunica mea mă dojenea, cu atȃt iubeam mai mult acel loc. Bunicii, oameni gospodari, care au crescut patru copii şi cam tot atȃția nepoți, erau precum apa sfințită. Tot ceea ce se ȋntȃmpla ȋn "ograda" lor, părea bine orȃnduit, la locul lui şi de o moralitate biblică. Bunica, femeie credincioasa si milostiva, incerca sa ajute pe oricine ii cerea acest lucru. Asa s-a intamplat si in acea zi despre care eu vreau sa va vorbesc. Eram in curtea bunicilor, mai precis, in varful dudului batran, care isi atarna obosit bratele peste cotetul de gaini, cand din exteriorul portii, care strajuia intrarea in curte, am auzit o voce baritonala, in timp ce se itea un cap de barbat, cu o claie de zulufi veseli stralucind in razele soarelui de mai. - "Lele Floare, lele Floare!" Bunica, altminteri destul de ocupata cu animalele din grajd, a raspuns, cu condescendenta tipica ardelenilor. - "Ziua buna, Girco, da’ ce-i baiu’?!" Girco era un zdrahon de flacau, rumen in obraji si cu o scanteie cam ciudata in priviri. Avea cam 19-20 de ani si era singurul fiu al unei femei foarte necajite din punct de vedere social. Girco locuia cu tot "alaiul", de patru generatii (strabunica, bunicul, mama si matusa lui), la marginea satului, intr-o casuta cu o singura camera. Era o familie de sasi scapatati, despre care gura lumii, cea rea, spunea ca sunt cam lenesi si nu prea iuti la minte. Dar aceeasi lume, care ii judeca atat de aspru, la nevoie, punea mana de la mana si ii ajuta pe necajitii satului, cu multa bunavointa. Girco nu facuse decat doua clase si asta nu pentru ca nu l-ar fi dus capul, ci pentru ca era un mare smecher, sau cel putin asa credeam eu atunci, la anii aceia. Dupa o scurta conversatie bunica s-a dus la bucatarie, timp in care eu am coborat din dud si m-am ascuns dupa fantana de langa poarta. Apoi lelea Floare, s-a intors la poarta cu bratele pline de mancare. Eu foarte nedumerita si foarte curioasa, ascultam pitita de dupa fantana conversatia celor doi, conversatie pe care nu am uitat-o nici astazi. - "Pai bine mai copile, da’ daca sunteti atat de saraci, de nici nu aveti dupa ce bea apa, la ce iti mai trebuie tie si femei? (Girco, smecher, tocmai "aburise" o fatuca si o dusese de nora maica-sii) De ce iti bati tu joc de copilul cuiva, de ce ai adus-o la voi daca nu ai cu ce sa o hranesti, daca si tu rabzi de foame?" Il dojenea bunica, cu ingaduinta in glasul ei cald. – "Pai de, lele Floare... sarut mana pentru tot! Da’ vezi si dumneata cum e viata asta, e atat de greu sa rabzi foame de unu’ singur, parca e mai usor in doi". Apoi a zambit strengareste, a multumit politicos inca odata si a plecat, cu pasul voios, cu clopul de paie intr-o mana, fluierand melodia "Bade palarie noua…" Mi-au staruit in minte cuvintele "smintitului" multa vreme, iar semnificatia lor am inceput sa o pricep mult mai tarziu si inca si azi ii descopar noi sensuri.