luni, 22 februarie 2010

Căutarea (2 - "ceasul")



   Era în anul 1985. Nimic nu prevestea schimbările ce aveau să intervină în viaţa mea, către sfârşitul verii.
Iarna a fost una obişnuită. Cu multă zăpadă şi ger, specifice zonei, cu foc în teracotele pe care le încingeam de teama frigului, cu părinţii mei care erau mai mult la muncă decât în preajma mea şi cu dorinţa arzândă de a simţi din nou soarele pe umerii-mi dezgoliţi.
   Primăvara a venit pe nesimţite. Citeam cu consecvenţă şi mă pregăteam pentru examen la şcoala militară. Într-o zi, fără măcar să-mi dau seama, am ajuns în grădină. Sub geamul camerei mele ieşiseră, timid, câţiva ghiocei. Îi răsădisem acolo când aveam 7-8 ani, după o aventură prin pădure. Aşadar era primăvară şi mă uitam la gingaşele flori ca la un basm pentru copii, proiectat în gradina casei mele. În resturile de omăt şi în pământul negru, jilav, încă uşor îngheţat, păreau o pictură ireală, menită să ne redea speranţa, să ne reînvie sufletul.
   Muncind şi învăţând, cu mari îndoieli în suflet, a venit vara. Vara mea iubită. Vara, cu apele ei murmurând răcoros, cu soarele zâmbind dogoritor, cu pădurea verde care te chema în braţele ei, cu păsărelele zburând ca într-un dans doar de ele ştiut, a venit şi mi-a adus mai mult decât aşteptam. Toată grădina casei era neîncăpător de verde. Stăteam ore întregi în iarba crudă, citeam şi priveam, de sub nuci, pomii, straturile cu zarzavat, porumbul ce se ridica semeţ, via care se furişa binefăcător deasupra capetelor noastre, la intrarea în grădină, peste şipcile din lemn aranjate în forme geometrice. Pe atunci, socoteam că nu aveam decât cărţile şi sufletul meu, cuprinzând acele locuri de poveste.
   Spre sfârşitul lui august am plecat la examen. Şi a fost să fie, l-am luat. La întoarcere, cel mai emoţionant moment a fost întâlnirea cu bunicul meu. Acesta s-a uitat lung la mine, de la ai lui 1,90 m, şi mi-a spus apăsat: stai 'colo pe scaun, că am ceva de vorbit cu tine. M-am aşezat repede, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu se răzgândească, fiindcă erau rare momentele în care bunicul meu se oprea şi avea o discuţie importantă cu noi, nepoţii. Adevărul e că în sinea mea speram la nişte laude, dar n-a fost aşa. Bunicul, a scos molcom din buzunar 1.000 de lei şi fără prea multe alte gesturi, mi-a spus: du-te şi-ti cumpără un ceas scump, iar mâine să vii să mi-l arăţi şi mie. Apoi s-a ridicat şi a plecat cu paşi siguri şi umerii drepţi. Eu am rămas descumpănită, cu banii în mână, uitându-mă cum închide uşa după el. A doua zi, fără măcar să-mi pun problema că aş putea să fac şi altceva, în cele două zile pe care le mai aveam până la începerea cursurilor, am plecat în oraş şi mi-am cumpărat ceasul. Era un ceas rusesc, mecanic, de damă, mic, auriu, oval, cu o brăţară frumoasă, cu cadranul negru, rotund şi arătătoarele mici, aurii. Era o bijuterie de ceas, era cel mai scump din magazin (555 lei) şi eram foarte mândră de el. Apoi ca o vijelie, am plecat întins spre bunicul meu. Ne-am întâlnit lângă sediul CAP-ului, unde el era preşedinte, şi cu o mână sigură, ocrotitoare, m-a luat de după umeri şi m-a invitat în biroul lui, cu o expresie foarte serioasă şi preocupată. Primul meu gest, a fost să-i restitui banii care mi-au rămas, dar bunicului i-au zâmbit ochii şi mi-a spus uitându-se la mine cu o privire limpede şi senină ca cerul verii: păstrează-i, să ai în clipa când o să-ţi fie dor să te întorci la noi. Iar când a dat cu ochii de ceas, a devenit sobru şi a continuat: să-l porţi tot timpul la mână, ca să-ţi aminteşti că timpul este tot ce avem, că timpul este darul pe care îl primim fără să-l cerem, însă pe care la un moment dat suntem nevoiţi să-l restituim. De aceea trebuie folosit cu înţelepciune. Cu aceste cuvinte s-a ridicat şi mi-a pus mâna pe creştet, concediindu-mă cu cealaltă, doarece telefonul îi suna disperat. Eu, năucă, m-am ridicat şi am ieşit cuminte, închizând uşa cu grijă. M-am oprit pe scări şi m-am aşezat pe ultima treaptă, unde am rămas ţintuită ceva vreme, gândindu-mă la cele întâmplate. Când m-am ridicat şi am făcut primul pas pe iarba moale din curte, am ştiut că acela este primul meu pas către o nouă etapă a vietii. Mă năpădea un soi de durere, amestecată cu plăcerea nebuniei de a pleca spre necunoscut. A fost momentul despărţirii mele de adolescenţă, o adolescenţă târzie.
   Cuvintele bunicului meu au căpătat contur tot mai pregnant cu fiecare zi ce a trecut. Astăzi, când privesc în urmă şi mă apucă dorul de a mă întoarce la ai mei, îmi dau seama că bunicul şi-a restituit darul primit, lăsându-mi dragostea lui, acele apăsate cuvinte şi... ceasul.

luni, 8 februarie 2010

Iubirii iertare sa-i ceri

Nu cere iertare fiinţei trădate,
Ne curge destinul prin vene cum poate,
Învaţă să crezi şi chiar crede-n păcate,
Iubirii iertare să-i ceri, dintre toate.

Învaţă să-ţi ierţi slăbiciunea pribeagă,
În turlă te suie, la stele te roagă,
Chemarea din suflet, o lasă s-aleagă
Şi crede-n iubirea pe-o viaţă întreagă.

Săgeată e vina-n privirea bolnavă,
Puţină credinţa-n cuvântul ce-i pleavă,
Trufie-i puterea din gura jilavă,
Iubirea-i pământul, din verdea dumbravă.

Sărută azi iarba ce-ţi mângâie pasul,
Când clopotul bate, auzi-i balansul,
Transcende durerea şi-i află-nţelesul,
Te urcă în turlă, găseşte reversul.

Iertarea ţi-o află, de vrei alinare
Şi demn du-ţi povara, în lumea cea mare,
Iubirii din suflet nu-i cazi la picioare,
Iubeşti singular şi aştepţi îndurare.

Nu cere iertare fiinţei trădate,
Ne curge destinul prin vene cum poate,
Învaţă să crezi şi chiar crede-n păcate,
Iubirii iertare să-i ceri, dintre toate.

sâmbătă, 6 februarie 2010

Căutarea (1 - Girco)



   Sătucul ardelenesc se ȋnşira, timid, de-o parte şi de alta a căii ferate. Cel mai important punct al localităţii era gara, mică, austeră şi destul de tăcută la acea vreme. Era ȋnceputul anilor ’70. Cu toate acestea, neȋnsemnata localitate, avea pentru mine un farmec bucolic. Acolo era ca ȋn copilaria lui Creangă, acolo găseam şi pupăza şi cireşele. Acolo, unde pădurile ma inveleau cu frunzele lor de un verde intens si se pravaleau peste sat cu cȃntece cu tot, unde rȃuleţul se furişa neȋnsemnat pe sub răchiți pȃnă la ieşirea din sat, locuiau bunicii mei. Lucru care cȃntărea mai mult decȃt orice ȋn lume, la acea vreme. Nu aveam mai mult de 7-8 ani. Eram ca o mică sălbăticiune, care nu ştia să-şi plȃngă de milă. Şi cu cȃt bunica mea mă dojenea, cu atȃt iubeam mai mult acel loc. Bunicii, oameni gospodari, care au crescut patru copii şi cam tot atȃția nepoți, erau precum apa sfințită. Tot ceea ce se ȋntȃmpla ȋn "ograda" lor, părea bine orȃnduit, la locul lui şi de o moralitate biblică. Bunica, femeie credincioasa si milostiva, incerca sa ajute pe oricine ii cerea acest lucru. Asa s-a intamplat si in acea zi despre care eu vreau sa va vorbesc. Eram in curtea bunicilor, mai precis, in varful dudului batran, care isi atarna obosit bratele peste cotetul de gaini, cand din exteriorul portii, care strajuia intrarea in curte, am auzit o voce baritonala, in timp ce se itea un cap de barbat, cu o claie de zulufi veseli stralucind in razele soarelui de mai. - "Lele Floare, lele Floare!" Bunica, altminteri destul de ocupata cu animalele din grajd, a raspuns, cu condescendenta tipica ardelenilor. - "Ziua buna, Girco, da’ ce-i baiu’?!" Girco era un zdrahon de flacau, rumen in obraji si cu o scanteie cam ciudata in priviri. Avea cam 19-20 de ani si era singurul fiu al unei femei foarte necajite din punct de vedere social. Girco locuia cu tot "alaiul", de patru generatii (strabunica, bunicul, mama si matusa lui), la marginea satului, intr-o casuta cu o singura camera. Era o familie de sasi scapatati, despre care gura lumii, cea rea, spunea ca sunt cam lenesi si nu prea iuti la minte. Dar aceeasi lume, care ii judeca atat de aspru, la nevoie, punea mana de la mana si ii ajuta pe necajitii satului, cu multa bunavointa. Girco nu facuse decat doua clase si asta nu pentru ca nu l-ar fi dus capul, ci pentru ca era un mare smecher, sau cel putin asa credeam eu atunci, la anii aceia. Dupa o scurta conversatie bunica s-a dus la bucatarie, timp in care eu am coborat din dud si m-am ascuns dupa fantana de langa poarta. Apoi lelea Floare, s-a intors la poarta cu bratele pline de mancare. Eu foarte nedumerita si foarte curioasa, ascultam pitita de dupa fantana conversatia celor doi, conversatie pe care nu am uitat-o nici astazi. - "Pai bine mai copile, da’ daca sunteti atat de saraci, de nici nu aveti dupa ce bea apa, la ce iti mai trebuie tie si femei? (Girco, smecher, tocmai "aburise" o fatuca si o dusese de nora maica-sii) De ce iti bati tu joc de copilul cuiva, de ce ai adus-o la voi daca nu ai cu ce sa o hranesti, daca si tu rabzi de foame?" Il dojenea bunica, cu ingaduinta in glasul ei cald. – "Pai de, lele Floare... sarut mana pentru tot! Da’ vezi si dumneata cum e viata asta, e atat de greu sa rabzi foame de unu’ singur, parca e mai usor in doi". Apoi a zambit strengareste, a multumit politicos inca odata si a plecat, cu pasul voios, cu clopul de paie intr-o mana, fluierand melodia "Bade palarie noua…" Mi-au staruit in minte cuvintele "smintitului" multa vreme, iar semnificatia lor am inceput sa o pricep mult mai tarziu si inca si azi ii descopar noi sensuri.

miercuri, 3 februarie 2010

Peter Sue and Marc - Birds Of Paradise

cine eşti tu, cine sunt eu?
este adevărat, ca noi putem atinge cerul,
sau nimic nu este real?
nimic nu este real, totul este o iluzie,
au spus păsările paradisului...

Pulbere şi tăcere

Pulberea întunecă a tale poteci,
Tăcerea mă strigă din umbrele reci,
Privesc către cer să-nţeleg ce mă cheamă,
E dorul de tine iubita mea mamă.

O lacrimă curge şi-mi arde obrazul,
Aş vrea să îmi strig cu obidă necazul,
Că azi eşti o stea ce se-nalţă în noapte,
Iar cerul te ţine legată prin şoapte.

O inimă aş da să îţi simt mângâierea,
Sunt slută şi oarbă şi-mi piere puterea,
Mă pierd pe poteca ce duce spre tine,
Şi stinsă mă simt în a vieţii destine.

Te plâng în tăcere şi-n pulberea fină,
Canonu-mi e viaţa-n pioasa lumină,
Mă lepăd de mine în lumea cea mare,
Iubesc tot ce-i trist şi că sunt muritoare.

Unui "prieten"

Ca elev aveai dotare,
Profa n-a predat de-a surda,
Pentru cinci arginţi, se pare,
Ai ajuns acum tu… Iuda.

marți, 2 februarie 2010

O flacără-n lună

Coboară din visul ce-mi arde pe tâmple,
Chemarea-mi ascultă şi inima-mi umple,
Cu lacrimi de stele păgâna suflare,
Pios cad la pieptu-ţi în noaptea cea mare,

Pătrunde-mi în suflet şi trupu-ţi îmi lasă,
Zălog al iubirii ce-ţi dau, fiindcă-ţi pasă,
Cuprinde-mă-n braţe în clipa ce vine,
Şi cântă-mi iubire-n frânturi violine.

M-acopăr cu tine şi văd cum prin vremuri,
Doar şoaptele-ţi calde mă urcă spre ceruri,
Doar trupul ce-n murmur de foc e cu mine,
Mă face să-mi treacă mirosul de tine.

S-a stins vâlvătaia dar cerul tot arde,
Lumina-i ne scalda-n săgeţi miliarde,
În braţele-ţi tremur iubire nebună,
Tu azi eşti cu mine o flacără-n lună.

bun venit!



video