Era în anul 1985. Nimic nu prevestea schimbările ce aveau să intervină în viaţa mea, către sfârşitul verii.
Iarna a fost una obişnuită. Cu multă zăpadă şi ger, specifice zonei, cu foc în teracotele pe care le încingeam de teama frigului, cu părinţii mei care erau mai mult la muncă decât în preajma mea şi cu dorinţa arzândă de a simţi din nou soarele pe umerii-mi dezgoliţi.
Primăvara a venit pe nesimţite. Citeam cu consecvenţă şi mă pregăteam pentru examen la şcoala militară. Într-o zi, fără măcar să-mi dau seama, am ajuns în grădină. Sub geamul camerei mele ieşiseră, timid, câţiva ghiocei. Îi răsădisem acolo când aveam 7-8 ani, după o aventură prin pădure. Aşadar era primăvară şi mă uitam la gingaşele flori ca la un basm pentru copii, proiectat în gradina casei mele. În resturile de omăt şi în pământul negru, jilav, încă uşor îngheţat, păreau o pictură ireală, menită să ne redea speranţa, să ne reînvie sufletul.
Muncind şi învăţând, cu mari îndoieli în suflet, a venit vara. Vara mea iubită. Vara, cu apele ei murmurând răcoros, cu soarele zâmbind dogoritor, cu pădurea verde care te chema în braţele ei, cu păsărelele zburând ca într-un dans doar de ele ştiut, a venit şi mi-a adus mai mult decât aşteptam. Toată grădina casei era neîncăpător de verde. Stăteam ore întregi în iarba crudă, citeam şi priveam, de sub nuci, pomii, straturile cu zarzavat, porumbul ce se ridica semeţ, via care se furişa binefăcător deasupra capetelor noastre, la intrarea în grădină, peste şipcile din lemn aranjate în forme geometrice. Pe atunci, socoteam că nu aveam decât cărţile şi sufletul meu, cuprinzând acele locuri de poveste.
Spre sfârşitul lui august am plecat la examen. Şi a fost să fie, l-am luat. La întoarcere, cel mai emoţionant moment a fost întâlnirea cu bunicul meu. Acesta s-a uitat lung la mine, de la ai lui 1,90 m, şi mi-a spus apăsat: stai 'colo pe scaun, că am ceva de vorbit cu tine. M-am aşezat repede, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu se răzgândească, fiindcă erau rare momentele în care bunicul meu se oprea şi avea o discuţie importantă cu noi, nepoţii. Adevărul e că în sinea mea speram la nişte laude, dar n-a fost aşa. Bunicul, a scos molcom din buzunar 1.000 de lei şi fără prea multe alte gesturi, mi-a spus: du-te şi-ti cumpără un ceas scump, iar mâine să vii să mi-l arăţi şi mie. Apoi s-a ridicat şi a plecat cu paşi siguri şi umerii drepţi. Eu am rămas descumpănită, cu banii în mână, uitându-mă cum închide uşa după el. A doua zi, fără măcar să-mi pun problema că aş putea să fac şi altceva, în cele două zile pe care le mai aveam până la începerea cursurilor, am plecat în oraş şi mi-am cumpărat ceasul. Era un ceas rusesc, mecanic, de damă, mic, auriu, oval, cu o brăţară frumoasă, cu cadranul negru, rotund şi arătătoarele mici, aurii. Era o bijuterie de ceas, era cel mai scump din magazin (555 lei) şi eram foarte mândră de el. Apoi ca o vijelie, am plecat întins spre bunicul meu. Ne-am întâlnit lângă sediul CAP-ului, unde el era preşedinte, şi cu o mână sigură, ocrotitoare, m-a luat de după umeri şi m-a invitat în biroul lui, cu o expresie foarte serioasă şi preocupată. Primul meu gest, a fost să-i restitui banii care mi-au rămas, dar bunicului i-au zâmbit ochii şi mi-a spus uitându-se la mine cu o privire limpede şi senină ca cerul verii: păstrează-i, să ai în clipa când o să-ţi fie dor să te întorci la noi. Iar când a dat cu ochii de ceas, a devenit sobru şi a continuat: să-l porţi tot timpul la mână, ca să-ţi aminteşti că timpul este tot ce avem, că timpul este darul pe care îl primim fără să-l cerem, însă pe care la un moment dat suntem nevoiţi să-l restituim. De aceea trebuie folosit cu înţelepciune. Cu aceste cuvinte s-a ridicat şi mi-a pus mâna pe creştet, concediindu-mă cu cealaltă, doarece telefonul îi suna disperat. Eu, năucă, m-am ridicat şi am ieşit cuminte, închizând uşa cu grijă. M-am oprit pe scări şi m-am aşezat pe ultima treaptă, unde am rămas ţintuită ceva vreme, gândindu-mă la cele întâmplate. Când m-am ridicat şi am făcut primul pas pe iarba moale din curte, am ştiut că acela este primul meu pas către o nouă etapă a vietii. Mă năpădea un soi de durere, amestecată cu plăcerea nebuniei de a pleca spre necunoscut. A fost momentul despărţirii mele de adolescenţă, o adolescenţă târzie.
Cuvintele bunicului meu au căpătat contur tot mai pregnant cu fiecare zi ce a trecut. Astăzi, când privesc în urmă şi mă apucă dorul de a mă întoarce la ai mei, îmi dau seama că bunicul şi-a restituit darul primit, lăsându-mi dragostea lui, acele apăsate cuvinte şi... ceasul.
