Pulbere şi tăcere

Pulberea întunecă a tale poteci,
Tăcerea mă strigă din umbrele reci,
Privesc către cer să-nţeleg ce mă cheamă,
E dorul de tine iubita mea mamă.

O lacrimă curge şi-mi arde obrazul,
Aş vrea să îmi strig cu obidă necazul,
Că azi eşti o stea ce se-nalţă în noapte,
Iar cerul te ţine legată prin şoapte.

O inimă aş da să îţi simt mângâierea,
Sunt slută şi oarbă şi-mi piere puterea,
Mă pierd pe poteca ce duce spre tine,
Şi stinsă mă simt în a vieţii destine.

Te plâng în tăcere şi-n pulberea fină,
Canonu-mi e viaţa-n pioasa lumină,
Mă lepăd de mine în lumea cea mare,
Iubesc tot ce-i trist şi că sunt muritoare.